am ajuns din nou sa scriu...voi reincepe sa scriu probabil..ptr ca imi e mai bine sa imi stiu mintea si cuvintele retarde alb pe negru..mi-am dorit tot timpul sarbatori cum niciodata nu am avut..doar anul trecut visul mi s-a apropiat de realitate si atat..anul asta tot ce am simtit a fost o singuratate brutala..
nu m-am regasit niciunde..doar un zambet de copil inocent mi-a tresarit sufletul..si iata-ma in toata splendoarea intr-o alta bucatarie cu un alt pachet de tigari..si cu aceeasi singuratate vesnica...aceeasi fuga de realitate si aruncare in valuri si vise si dorinti...
viata si deciziile m-au lovit atat de tare incat nu stiu cum sa ma ridic, nu stiu cum sa ma adun, stiu nimic, fac nimic si incep sa visez nimic..macar pana acum mai era ceva de capul meu...mai stiam un suflet suferind, o lacrima isterica, amintiri, dureri, zambete..acum e totul atat de gol si nici o linie in orizont..chiar nimic...
"se prabusesc altarele iubirii"..pavel corut stia ce stia...am mai scris chestia asta..acum nu se prabuseste doar iubirea..se prabuseste tot...iubire si ganduri si soapte..se evapora tot si ramane nimic...
am avut intr-o zi o revelatie: trebuie sa lupt..si atunci am inceput sa lupt..cu mintea, cu principiile, cu listele imaginare, cu sufletul...am iertat, am fost iertata, am iertat iarasi, iarasi am fost iertata...am ignorat defecte, mi s-au ignorat defecte, am distrus cuvinte prin cuvinte...poate lupta nu s-a vazuat si nu am aratat-o, dar ea a fost o lupta, a fost chiar un razboi...am ales sa iubesc si sa ma uit si sa iubesc si sa iert si sa fiu iertata..dar pana si sufletele se satura sa lupta si sa iubeasca...
am transformat frumusetea unei iubiri in chin, isterii, gelozii si durere..toate duse la extrem...si de aici incolo singuratate...am vrut de atatea ori sa ignor ce simt si sa dau cu piciorul si totusi am ramas..si am tot sperat..si speranta moare ultima..si daca speranta moare se pare ca ramane doar durere si singuratate si nimic..
sa vina cineva sa imi spuna ca de maine se schimba tot...si ca totul va fi bine..as da orice..dar nu vine nimeni..si maine tot in bucataria asta o sa fiu..cu aceleasi ganduri..aceleasi frustrari..aceleasi intrebari..
dar de ce? de ce trebuie sa se ajunga aici? de ce oamenii se iubesc...si mai apoi se despart..si mai apoi? cum trebuie sa fie? trebuie sa continuam ca si cum nimic nu ar fi fost? ca si cum nu am fi suferit? ca si cum totul e roz? pana cand sa se tot refaca sufletul din atatea si atatea dureri? si cum sa mai pot iubi cand stiu cat doare? si cum zice si melodia.."ne-ar trebui 1000 de ani sa recladim..ce-am sfaramat cu despartirea noastra"....
si iubirea e oarba...tot timpul e oarba..dar cand nu mai e oarba..asta nu inseamna ca nu mai e iubire...daca nu ar fi fost atata mare si atata magie si atata nisip mi-ar fi fost mai usor?
si incheiem cu o melodie care m-a facut sa plutesc in anul 2010...sa zbor...
"dar astrul noptii a asfintit..iar intre noi pustiu si gol"(pavel corut, again..)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu