Astazi m-am pierdut printre amintiri...printre toate amintirile...
Am privit cerul si m-am gandit iarasi...la mine..la vise..la viata..la trecut..la prezent..la viitor...
Si mi-am adus aminte...imi tot aduc aminte lucruri ce le cred uitate....
Mi-am adus aminte de o rochie albastra de catifea..de un costum negru si o camasa alba...de un machiaj simplu...aproape inexistent...de un parfum subtil barbatesc...de o piele fina si proaspat rasa...care ma fascina de fiecare data...A fost singurul moment in care i-am vazut zambind...i-am vazut zambindu-si unul altuia...erau mandri unul de altul...Acela a fost unul din momentele care mi-a dat nenumarate sperante..de care m-am agatat...m-am agatat pana ce am cazut cu totul in acest adanc pustiu...Erau atat de frumosi..atat de stralucitori..atat de impreuna...si ai mei...a fost doar un moment caci tot ce imi amintesc dupa e o prapastie haotica....
Si voi toti imi cereti sa zambesc...sa fiu cum v-am invatat sa fiu...si nicio problema...va voi zambi fara motiv si de acum inainte...voi fi cum ma stiti..cum ma vreti...
Am sufletul chinuit de un trecut...un trecut nerezolvat...ma simt in continuare in pozitia de stalp...de protector..de sustinator si de sursa pozitiva pentru toti...Nucleul ce trebuia sa fie unul e acum divizat in 4 parti..In nico parte nu gasesc fericire, multumire, liniste...Gasesc doar zambete ca ale mele..Zambete pe care le pot citi..si in spatele carora citesc tristete, dezamagire si frustrare...
Mi s-a spus de multe ori ca imi exagerez situatia...nu contest ca nu ar fi adevarat...nu contest ca sunt alte sute de mii de suflete in aceeasi situatie...dar atunci cand vreau sa ma regasesc...ma pot intoarce inspre 3 parti..din care trebuie sa culeg cate putin si apoi sa adun piesele...e dificil..e greu...e obositor si nu ma regasesc..ma pierd si mai mult..
Sunt un copil ce inca se intreaba cum ar fi fost daca? Cum as fi fost eu daca?
Today it's just today..tot ce simt acum voi ascunde maine...
Se afișează postările cu eticheta cujetari. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cujetari. Afișați toate postările
29 iulie 2011
4 aprilie 2011
We thought we had it all
O melodie de tinut minte..
"You had my heart inside of your hands,
(You're gonna wish you never had met me),
And you played it to the beat,
(Tears are gonna fall, rolling in the deep)"
"You had my heart inside of your hands,
(You're gonna wish you never had met me),
And you played it to the beat,
(Tears are gonna fall, rolling in the deep)"
26 mai 2010
Life sweet life itself
Ploua..nu ploua afara..desi mi-as dori sa ploua puternic si sa aud ploaia cantand pe ritm de muzica a mea..
Sunt un copil..si nu imi place viata de om mare si toate problemele si responsabilitaturile acestea..
Am mai aflat un sentiment de fericire mare: atunci cand ti se ia o mare greutate de pe suflet si de pe ganduri..
De putine zile incoace imi traiesc trairile cele mai intense ascultand vocile ce mi-au dat viata..
Sunt asa fericita ca durerea simtita in doua zile s-a ridicat si s-a dus numai ea stie unde..sa ramana acolo si sa nu se mai intoarca niciodata..
"We can pray for sunny weather/ But that won't stop the rain"(James Morrison- Please don't stop the rain)
Am impresia ca toata lumea si-a pierdut cuvintele..
Astazi a murit Jean Constantin. Dumnezeu sa il ierte! As fi vrut sa fiu contemporana acestei Generatii de Aur ce se stinge usor. As fi fost mai mandra de cuvintele ce le scriu si de limba pe care o vorbesc. Mi-a placut teribil de mult zambetul acestui om. Copil fiind am gasit tot timpul in zambetul acestui actor o fericire simpla si molipsitoare.
Iarasi nu am cuvinte.
Imi vin in minte niste cuvinte pe care mi le scriam pe fiecare foaie a gandurilor de la 14 ani..:"Ploua cu vise peste noi/ Si fulgerau stravechi dorinti/ Tuna ca-n vremea de apoi/Sa nu te mint, sa nu ma minti.."(Pavel Corut).
Imi e dor de mama. Imi e dor de tata. Imi e dor de Calin.
Imi e dor de Italia si de zile in care povesteam ore in sir cu mama despre sufletele noastre.
Imi e dor de parculetul mic, mic in care imi fumam tigarile si plangeam de dor de mare. Imi e dor de luminile noptii si de linistea sufletului meu intr-o tara straina pe care am simtit-o casa.
Astept sa mi se intample ceva. Poate ploua cu bani. Poate mi se vindeca gandul.
Italia era my Wonderland.
Nu putem sa fim copii forever and ever and ever and ever?
Eu nu am cuvinte de scris. Nu mai am cuvinte de vorbit. Am doar ganduri de gandit si vise..de neimplinit..(as fi vrut sa scriu implinit, dar de unde optimism???).
Aaaaaa..si inca ceva..de cand a incetat viata sa fie frumoasa? Si de cand au inceput detaliile importante sa fie doar niste detalii?
Sunt un copil..si nu imi place viata de om mare si toate problemele si responsabilitaturile acestea..
Am mai aflat un sentiment de fericire mare: atunci cand ti se ia o mare greutate de pe suflet si de pe ganduri..
De putine zile incoace imi traiesc trairile cele mai intense ascultand vocile ce mi-au dat viata..
Sunt asa fericita ca durerea simtita in doua zile s-a ridicat si s-a dus numai ea stie unde..sa ramana acolo si sa nu se mai intoarca niciodata..
"We can pray for sunny weather/ But that won't stop the rain"(James Morrison- Please don't stop the rain)
Am impresia ca toata lumea si-a pierdut cuvintele..
Astazi a murit Jean Constantin. Dumnezeu sa il ierte! As fi vrut sa fiu contemporana acestei Generatii de Aur ce se stinge usor. As fi fost mai mandra de cuvintele ce le scriu si de limba pe care o vorbesc. Mi-a placut teribil de mult zambetul acestui om. Copil fiind am gasit tot timpul in zambetul acestui actor o fericire simpla si molipsitoare.
Iarasi nu am cuvinte.
Imi vin in minte niste cuvinte pe care mi le scriam pe fiecare foaie a gandurilor de la 14 ani..:"Ploua cu vise peste noi/ Si fulgerau stravechi dorinti/ Tuna ca-n vremea de apoi/Sa nu te mint, sa nu ma minti.."(Pavel Corut).
Imi e dor de mama. Imi e dor de tata. Imi e dor de Calin.
Imi e dor de Italia si de zile in care povesteam ore in sir cu mama despre sufletele noastre.
Imi e dor de parculetul mic, mic in care imi fumam tigarile si plangeam de dor de mare. Imi e dor de luminile noptii si de linistea sufletului meu intr-o tara straina pe care am simtit-o casa.
Astept sa mi se intample ceva. Poate ploua cu bani. Poate mi se vindeca gandul.
Italia era my Wonderland.
Nu putem sa fim copii forever and ever and ever and ever?
Eu nu am cuvinte de scris. Nu mai am cuvinte de vorbit. Am doar ganduri de gandit si vise..de neimplinit..(as fi vrut sa scriu implinit, dar de unde optimism???).
Aaaaaa..si inca ceva..de cand a incetat viata sa fie frumoasa? Si de cand au inceput detaliile importante sa fie doar niste detalii?
17 mai 2010
Life is life
Comoditatea vietii imi face bine...ma paseaza in stari de relaxare, uitare si depersonalizare...as in..facem aceleasi lucruri, mancam aceleasi lucruri..vorbim despre lucruri..pe care nu le facem...vorbim in general de lucruri imaginare pe care nu o sa le facem niciodata..
Atunci cand vrem sa trecem de la comoditate la schimbare se pune totul in miscare. Stanga, dreapta, inainte, inapoi si uite asa incercam din rasputeri sa ne alegem alt drum..
Si din comoditate ne trezim in fata unor alegeri. Pfuai..si ce greu e sa alegi atunci cand alegerea e deja facuta..alegi sa renunti la comoditate si sa inaintezi cu disperare inainte, inainte, inainte.
Ma mai opresc uneori si inainte asta e asa obscur si plin de surprize..si nu stiu daca placute sau neplacute..
Sufletul nu ma mai doare..ma doare sufletul atunci cand simt durerea altora..acum ma doare creierul de la atata gandit si procesat si analizat..
Cam atat..pentru ca am emotii..cerul e innorat..imi e frig...si fac ceva pentru schimbari...vreau sa fie bine!! sa fie in bine schimbarile!! Si da..realizez acum ca schimbarile vin cand vrem noi si nu pica din ceruri..si atunci tot de noi tine sa fie in bine..nu?? Atunci o sa fie bine..
P.S: Acest post a fost scris in timpul incuierii mintii mele intr-o stare de stres:D
Atunci cand vrem sa trecem de la comoditate la schimbare se pune totul in miscare. Stanga, dreapta, inainte, inapoi si uite asa incercam din rasputeri sa ne alegem alt drum..
Si din comoditate ne trezim in fata unor alegeri. Pfuai..si ce greu e sa alegi atunci cand alegerea e deja facuta..alegi sa renunti la comoditate si sa inaintezi cu disperare inainte, inainte, inainte.
Ma mai opresc uneori si inainte asta e asa obscur si plin de surprize..si nu stiu daca placute sau neplacute..
Sufletul nu ma mai doare..ma doare sufletul atunci cand simt durerea altora..acum ma doare creierul de la atata gandit si procesat si analizat..
Cam atat..pentru ca am emotii..cerul e innorat..imi e frig...si fac ceva pentru schimbari...vreau sa fie bine!! sa fie in bine schimbarile!! Si da..realizez acum ca schimbarile vin cand vrem noi si nu pica din ceruri..si atunci tot de noi tine sa fie in bine..nu?? Atunci o sa fie bine..
P.S: Acest post a fost scris in timpul incuierii mintii mele intr-o stare de stres:D
15 aprilie 2010
Atac de panica!!!!!
Coldplay este o muzica perfecta pentru ploaie si noros ce cer. Lipsa sefei mele de la birou este o oportunitate perfecta pentru a scrie pe blog.
Atac de panica.
Am citit. Am recitit. Si am incercat sa inteleg si sa inteleg si sa ma inteleg. Nu am reusit.
Inutil sa precizez ca atacul de panica completeaza perfect stari de anxietate. Nu o sa dau copy/paste de pe site-uri cu explicatii psihologice pentru ca nu are rost.
Stiu ca mi s-a spus ca aceste atacuri de panica pleaca de la nemultumiri personale. Si vai, vai,, vai vai cat am incercat sa imi dau seama ce m-a nemultumit atat de tare in aceasta viata.
Si traiesc intr-o intrebare continua si incerc sa imi explic partii vesele si pline de viata ce se intampla.
Sunt putini, cred, cei care inteleg cu adevarat modul in care se produce un atac de panica si este cu adevarat dificil sa sustii o persoana care trece prin asa ceva.
Nu imi pot defini atacurile de panica prin termeni medicali si prin procese fiziologice pe care le ignor complet in timpul unui astfel de atac.
Atacul de panica este un film de groaza, care dureaza 15-20 de minute si care pare a dura 15-20 de ore.
Momentele care il declanseaza sunt intotdeauna ambigue si niciodata nu as putea sa spun ce ganduri il determina si ce ma face sa clachez, sa uit de ganduri pozitive si sa imbratisez cu multa "pasiune" panica.
Dar este groaznic si ametitor si lasa un gust amar.
In punctul culminant al atacului tot ce pot sa fac este sa fug. Imi vine pur si simplu sa alerg. Si nu as fugi de locul in care ma aflu ci de mine. Atacul de panica si victoria lui sunt pentru mine o inchisoare. Nu mai pot sa respir, nu mai pot sa gandesc, nu mai vad bine si nu percep bine ca tot ceea ce se intampla trece si eu nici nu o sa ma prefac in scrum.
Anyhow, in tot acest proces, frica dominatoare este frica de a nu innebuni. Si aceasta frica pleaca de la stari provocate de mine involuntar si am o senzatie continua ca organismul meu nu ma protejeaza, ma inseala, ma dezamageste si vrea cu orice pret sa imi zica ca isi doreste un alt creier.
Ei si daca peste cauzele primelor atacuri de panica am reusit sa trec si daca am reusit sa gandesc pozitiv despre mine si despre lucruri si despre viata, ceea ce nu pot depasi este teama de a nu avea inca un atac. Si tind sa cred ca tocmai aceasta teama il provoaca.
Pare stupid si deplasat stiu. Pentru ca de fiecare data am iesit bine dintr-o criza panicoasa, insa ceea ce se intampla inside my head in timpul atacului e de nesuportat.
Ei...o sa trec eu cu bine si peste asta..dar observ ca lumea vorbeste putin despre probleme de genul..lumea considera slabiciune aceste atacuri (si eu consider tot o slabiciune..sau mai degraba o lipsa de control asupra gandurilor) si in general tind sa cred ca pentru cei care nu s-au confruntat niciodata cu asa ceva starile acestea sunt pur fictive.
No...nu stiu...imi vine greu sa descriu in cuvinte stari din timpul atacului si ma gandesc ca poate daca le scriu o sa imi faca mai bine..si o sa ma simt mai bine..si reusesc sa evadez din inchisoarea asta...
Aaaa..si sa nu uit partea cu adevarat terifianta: eu .. EU..imi provoc singura aceste atacuri de panica..si ce vreau cel mai mult e sa nu le mai am..
Atac de panica.
Am citit. Am recitit. Si am incercat sa inteleg si sa inteleg si sa ma inteleg. Nu am reusit.
Inutil sa precizez ca atacul de panica completeaza perfect stari de anxietate. Nu o sa dau copy/paste de pe site-uri cu explicatii psihologice pentru ca nu are rost.
Stiu ca mi s-a spus ca aceste atacuri de panica pleaca de la nemultumiri personale. Si vai, vai,, vai vai cat am incercat sa imi dau seama ce m-a nemultumit atat de tare in aceasta viata.
Si traiesc intr-o intrebare continua si incerc sa imi explic partii vesele si pline de viata ce se intampla.
Sunt putini, cred, cei care inteleg cu adevarat modul in care se produce un atac de panica si este cu adevarat dificil sa sustii o persoana care trece prin asa ceva.
Nu imi pot defini atacurile de panica prin termeni medicali si prin procese fiziologice pe care le ignor complet in timpul unui astfel de atac.
Atacul de panica este un film de groaza, care dureaza 15-20 de minute si care pare a dura 15-20 de ore.
Momentele care il declanseaza sunt intotdeauna ambigue si niciodata nu as putea sa spun ce ganduri il determina si ce ma face sa clachez, sa uit de ganduri pozitive si sa imbratisez cu multa "pasiune" panica.
Dar este groaznic si ametitor si lasa un gust amar.
In punctul culminant al atacului tot ce pot sa fac este sa fug. Imi vine pur si simplu sa alerg. Si nu as fugi de locul in care ma aflu ci de mine. Atacul de panica si victoria lui sunt pentru mine o inchisoare. Nu mai pot sa respir, nu mai pot sa gandesc, nu mai vad bine si nu percep bine ca tot ceea ce se intampla trece si eu nici nu o sa ma prefac in scrum.
Anyhow, in tot acest proces, frica dominatoare este frica de a nu innebuni. Si aceasta frica pleaca de la stari provocate de mine involuntar si am o senzatie continua ca organismul meu nu ma protejeaza, ma inseala, ma dezamageste si vrea cu orice pret sa imi zica ca isi doreste un alt creier.
Ei si daca peste cauzele primelor atacuri de panica am reusit sa trec si daca am reusit sa gandesc pozitiv despre mine si despre lucruri si despre viata, ceea ce nu pot depasi este teama de a nu avea inca un atac. Si tind sa cred ca tocmai aceasta teama il provoaca.
Pare stupid si deplasat stiu. Pentru ca de fiecare data am iesit bine dintr-o criza panicoasa, insa ceea ce se intampla inside my head in timpul atacului e de nesuportat.
Ei...o sa trec eu cu bine si peste asta..dar observ ca lumea vorbeste putin despre probleme de genul..lumea considera slabiciune aceste atacuri (si eu consider tot o slabiciune..sau mai degraba o lipsa de control asupra gandurilor) si in general tind sa cred ca pentru cei care nu s-au confruntat niciodata cu asa ceva starile acestea sunt pur fictive.
No...nu stiu...imi vine greu sa descriu in cuvinte stari din timpul atacului si ma gandesc ca poate daca le scriu o sa imi faca mai bine..si o sa ma simt mai bine..si reusesc sa evadez din inchisoarea asta...
Aaaa..si sa nu uit partea cu adevarat terifianta: eu .. EU..imi provoc singura aceste atacuri de panica..si ce vreau cel mai mult e sa nu le mai am..
12 aprilie 2010
Love is in the air???
In povesti avem Feti-Frumosi care se bat cu zmei si se maturizeaza in nu stiu ce proces complicat. Final : "Si au trait fericit pana la adanci batraneti". In 99% din filme toate personajele se iubesc pana la adanci batraneti. Happy ending rulz!!! Noroc cu Romeo si Julieta ca mai avem si sfarsituri tragice, dar tot pana la adanci batraneti. Si atunci cand vezi un film cu sad ending in care viata e viata atunci declari ca : actorii au fost de cacat, scenariul de cacat, dar macar finalul a fost real.
De mici copii ne impleticim in vise cu adanci batraneti. In real life, dragostea nu e nici macar dragoste. Dragostea e o fuga si foame de senzatii care sa iti inalte spiritul si sufletul. Dragostea a devenit azi un "3 secunde de adanci batraneti".
Si ce-i drept suntem si ingnoranti. Avem minti scaldate in basme nemuritoare si realitati palpabile.
Noi nu stim ce e dragostea. Imi pare uneori ca avem cu totii un caietel al cerebelului cu simptome si cauze si efecte ale iubirii. Nimic din ce e scris acolo nu se potriveste cu sufletul. E o lista lunga, lunga de fluturi si pasarele si perfectiune (aaa..by the way..perfectiune nu exista! nici macar in dragoste!) si in timp ce ne inecam simtirile, bifam mintal articolele din lista. E stupid pentru ca visam vise si cand le implinim vrem mai mult si mai mult si mai mult. Dragostea ar trebui sa fie un google. O resursa neintrerupta de senzatii tari si emotii puternice. Noi nu mai avem limite.
"Nu am bifat totul pe lista. Nu imi mai zboara papagali prin capsor. E clar. Nu e dragoste. Nu e dragoste pentru ca mai am mult de bifat aici" sau "Gata lista? Pai asta e tot? Atat e iubirea? Mai adaug aici mine de aur, curcubee de plastic, campii de trandafiri si ...hmm..ce sa mai adaug? aa da..sex in locuri publice si in club si pe o creanga de copac si in padure..".
Supraestiam dragostea. O procesam atat de intens si o transformam in unicul lucru de care avem nevoie pentru a supravietui. Aerul ni se pare poluat, copacii maronii si e primavara, florile violet inchis cand ele sunt roz. Urcam dragostea pe munti inalti si facem din ea un scop de viata si o dovada a fericirii.
Uitam..off..uitam..uitam asa multe...si nu invatam nimic.
De ce nu stim ca iubirea se raporteaza doar la noi si nu la basme si filme?
Dragostea e palpabila si dulce, dar nu tine o vesnicie. Ceea ce ar putea transforma dragostea in eternitate tine doar de puterea individului ( ha!) de a-si pastra suflul in multimea de "3 secunde de adanci batraneti". Iubirea nu trebuie sa fie un scop al unei vieti. Ea trebuie sa fie un sentiment normal ce vine si pleaca pana cand se decide intr-o zi sa iti croseteze un fluture gigant si calm in stomac, in loc de turme de fluturi zgomotosi si mereu trecatori. As tine prelegeri despre cum sa invatam sa ne indragostim cu sufletul si nu cu mintea, despre cum sa ne multumim cu imbratisari putine si calde, cu saruturi timide si ascunse, despre cum sa invatam sa iubirea adevarata e o insiruire de clipe. Dragostea, iubirea fac parte din noi si din viata si stim cu totii ca "Tot ce-i viu e trecator, numai moartea e eterna".
As vrea sa invatam sa iubim mai real si mai concret.
Nota: Ce am scris aici este cauza unei apropiate raceli, a unui suflet calm, a unei ratiuni rationale, a lipsei de glucoza. Vreau doar sa inteleg si eu cand o sa incetam sa mai privim dupa tipare si dupa complicatii "nenecesare".
7 aprilie 2010
Fara petale
Mi-ar placea teribil de mult daca ar fi posibil sa ne traim doua vieti: cea pe care o traim si pe care o stim si una asa cum vrea sufletul nostru. Eu cred ca sunt putini oameni care traiesc cu sufletul. Eu simt des cu sufletul si de trait...traiesc cam cu ce apuc..cu creierul si cu mancare comandata si multe tigari.
Melodia "Fara petale" ma poarta insa in viata pe care nu o am si o visez si mi-o imaginez. Si sunt zile in care ma scufund atat de tare in this second life of my dreams, incat in jurul meu se formeaza pustiu si in mine apar goluri, respiratie taiata si ratiune neclara.
In my second life, am cuvinte multe si frumoase si intelepte, port cu mine zambete si impart doar zambete si sufletul imi e atat de fericit.
Acum inteleg de ce muzica care imi e cea mai draga imi produce acel sentiment de suferinta neasteptata, de durere fara izvor: pentru ca aici niciodata ratiunea mea nu ma va lasa sa traiesc dupa dorinta sufletului. Aici, sufletul il am inchis in tacere apasatoare si nori grei si supus unui zbor haotic printre amintiri din povesti insorite si cu parfum de vesnica primavara.
Asculta mai multe audio Muzica
14 iulie 2009
Pisicutza pis pis pis...
Dragi copcii sau copcile,
am ganduri razlete:
-urasc pisicile
-in ciuda ideii de mai sus mi-am cumparat si pijamale si pilotzi cu kitty kat..
-nust cum pana mea ii zice la pisica de pe haine dar are ea o denumire
-am fost la buda
-am ramas stupefiata
-am niste pantaloni albi
-foarte transparenti
-atat de transparenti
-incat mi se vede
-pisicutza
-de pe pilotzi
-adica
-nu sunt chiar citova zilele astea
-acum imi dau seama de ce
-azi dimineata
-toti barbalaii se uitau la mine ca la helicoptere
-eu credeam ca
-ii fascineaza the butterfly bluza
-dar ei se uitatu la pisicutza
-inca o zi in care
-juma din capitala si din cladire
-or sa afle cate ceva despre pilotzii mei personali
-doamne ajuta!
-v-am mai zis ca am inceput sa visez ca ma mut din bucuresti?????
-in cluj!
am ganduri razlete:
-urasc pisicile
-in ciuda ideii de mai sus mi-am cumparat si pijamale si pilotzi cu kitty kat..
-nust cum pana mea ii zice la pisica de pe haine dar are ea o denumire
-am fost la buda
-am ramas stupefiata
-am niste pantaloni albi
-foarte transparenti
-atat de transparenti
-incat mi se vede
-pisicutza
-de pe pilotzi
-adica
-nu sunt chiar citova zilele astea
-acum imi dau seama de ce
-azi dimineata
-toti barbalaii se uitau la mine ca la helicoptere
-eu credeam ca
-ii fascineaza the butterfly bluza
-dar ei se uitatu la pisicutza
-inca o zi in care
-juma din capitala si din cladire
-or sa afle cate ceva despre pilotzii mei personali
-doamne ajuta!
-v-am mai zis ca am inceput sa visez ca ma mut din bucuresti?????
-in cluj!
4 iulie 2009
Calatorie cu sunete..
Totul a inceput pentru mine datorita unei verisoare traznite care ma trantea langa ea de fiecare data cand punea mana pe chitara..
Care dupa ce am inceput sa citesc ma forta sa cant cu ea si ma fascina...imi punea toate melodiile pamantului..si de atunci am inceput sa traiesc prin muzica si de atunci oricat de mult as incerca sa ma indragostesc de vreun alt instrument muzical..unicul care imi inmoaie toate simturile si toate gandurile e chitara..
Si nu uit niciodata cand am primit prima mea chitara si cat am chinuit-o si cat de mult am plans cand a cazut si s-a ciobit...si nu pot sa uit cum ma simteam cand am invatat sa cant..nu pot sa inlatur sentimentul pe care il am cand singura imi gadil sufletul..nu pot sa uit cum 28 de oameni au inceput sa planga din cauza ei..
Si o data cu mutatul in cacatul asta de oras am reusit sa uit cumva de unicul meu sentiment pur si atat de iubitor...
pana cand intr-o zi din site in site si din bloguri in bloguri descopar un om care impreuna cu chitara lui ma transpune si ma transforma in ceea ce sunt eu defapt...si o data cu prima melodie ascultata..."scrum"..am inceput pur si simplu sa plang si fara sa stiu de ce...si doar cu edvin mi s-a intamplat asa ceva...si m-am reindragostit de tot ceea ce inseamna chitara si acorduri..
e ca o operatie pe cord deschis..e ca si cum fiecare acord nenorocit ma deschide tot mai mult si ma poarta spre taramuri pe care stiu ca sunt mai fericita si mai trista..spre taramuri in care am mai fost si plang...si plang mocnit fara sa stiu de ce..plang pentru ca o voce si o chitara imi fac sangele sa zvacneasca si creierii sa zboare nu stiu unde..pe parchet de cele mai multe ori...
ma chinui acum sa descriu cum e..e dincolo de ceea ce traiesc in mod uman..e ceva in suflet si in creier care atunci cand aude o chitara bine acordata si iubita ma face sa imi pierd toate mintile...
declar cu mana pe inima si cu cealalta pe corzi de chitara ca il iubesc pe dnul mishu (pe care nu il cunosc dar am avut onoarea sa ii fiu fan isteric o seara..) pentru ca a readus in mine tot ceea ce sunt si tot ceea ce uitasem ca sunt...
am zis am spus si jur ca dupa concediile costisitoare imi cumpar o chitara si ma reapuc sa ma fericesc...
Care dupa ce am inceput sa citesc ma forta sa cant cu ea si ma fascina...imi punea toate melodiile pamantului..si de atunci am inceput sa traiesc prin muzica si de atunci oricat de mult as incerca sa ma indragostesc de vreun alt instrument muzical..unicul care imi inmoaie toate simturile si toate gandurile e chitara..
Si nu uit niciodata cand am primit prima mea chitara si cat am chinuit-o si cat de mult am plans cand a cazut si s-a ciobit...si nu pot sa uit cum ma simteam cand am invatat sa cant..nu pot sa inlatur sentimentul pe care il am cand singura imi gadil sufletul..nu pot sa uit cum 28 de oameni au inceput sa planga din cauza ei..
Si o data cu mutatul in cacatul asta de oras am reusit sa uit cumva de unicul meu sentiment pur si atat de iubitor...
pana cand intr-o zi din site in site si din bloguri in bloguri descopar un om care impreuna cu chitara lui ma transpune si ma transforma in ceea ce sunt eu defapt...si o data cu prima melodie ascultata..."scrum"..am inceput pur si simplu sa plang si fara sa stiu de ce...si doar cu edvin mi s-a intamplat asa ceva...si m-am reindragostit de tot ceea ce inseamna chitara si acorduri..
e ca o operatie pe cord deschis..e ca si cum fiecare acord nenorocit ma deschide tot mai mult si ma poarta spre taramuri pe care stiu ca sunt mai fericita si mai trista..spre taramuri in care am mai fost si plang...si plang mocnit fara sa stiu de ce..plang pentru ca o voce si o chitara imi fac sangele sa zvacneasca si creierii sa zboare nu stiu unde..pe parchet de cele mai multe ori...
ma chinui acum sa descriu cum e..e dincolo de ceea ce traiesc in mod uman..e ceva in suflet si in creier care atunci cand aude o chitara bine acordata si iubita ma face sa imi pierd toate mintile...
declar cu mana pe inima si cu cealalta pe corzi de chitara ca il iubesc pe dnul mishu (pe care nu il cunosc dar am avut onoarea sa ii fiu fan isteric o seara..) pentru ca a readus in mine tot ceea ce sunt si tot ceea ce uitasem ca sunt...
am zis am spus si jur ca dupa concediile costisitoare imi cumpar o chitara si ma reapuc sa ma fericesc...
2 iunie 2009
ganduri razlete...
gandesc..deci exist..deci ma enerveaza ca gandesc..:))
am ajuns la concluzia ca toate o innebunit mai mult sau mai putin...si cred ca mie mi-ar da cineva si carnet si la balaceanca m-as duce de bunavoie si nesilita de nimeni...
sunt inconjurata de oameni cu tot felul de probleme...si constat stupefiata ca pot doar sa ii ascult..inainte incercam sa ii ajut si sa le ofer sfaturi si solutii dar acum nu mai pot..acum ii ascult doar..ptr ca stiu ca sunt atat de dezaxata si nu pot oferi sfaturi in probleme carora nici eu nu le gasesc solutia..
am innebunit ptr ca gandesc prea mult..si nu pot sa ma opresc din gandit si ajung intr-un impas din asta idiot si nu mai stiu defapt daca gandesc sau simt..daca simt sau daca gandesc..
da da...e foarte ciudat..si mai nou aceasta este tema de gandire ptr fiecare zi: cum sa fac sa nu gandesc atat??? cum sa fac nu mai fiu atat de rationala??? cum sa fac sa ma indragostesc si sa tina?? hehehehehhe...am innebunit si chiar ma incalzeste gandul asta de nebunie...macar am o explicatie si un motiv..
aaaaaaaaa...no na dileme muieresti marti dimineata..:D:D
am ajuns la concluzia ca toate o innebunit mai mult sau mai putin...si cred ca mie mi-ar da cineva si carnet si la balaceanca m-as duce de bunavoie si nesilita de nimeni...
sunt inconjurata de oameni cu tot felul de probleme...si constat stupefiata ca pot doar sa ii ascult..inainte incercam sa ii ajut si sa le ofer sfaturi si solutii dar acum nu mai pot..acum ii ascult doar..ptr ca stiu ca sunt atat de dezaxata si nu pot oferi sfaturi in probleme carora nici eu nu le gasesc solutia..
am innebunit ptr ca gandesc prea mult..si nu pot sa ma opresc din gandit si ajung intr-un impas din asta idiot si nu mai stiu defapt daca gandesc sau simt..daca simt sau daca gandesc..
da da...e foarte ciudat..si mai nou aceasta este tema de gandire ptr fiecare zi: cum sa fac sa nu gandesc atat??? cum sa fac nu mai fiu atat de rationala??? cum sa fac sa ma indragostesc si sa tina?? hehehehehhe...am innebunit si chiar ma incalzeste gandul asta de nebunie...macar am o explicatie si un motiv..
aaaaaaaaa...no na dileme muieresti marti dimineata..:D:D
7 aprilie 2009
Timp..incotro mergi?
Bineinteles ca fumand o tigara pe scara de urgenta a cladirii si uitandu-ma la un nenea care mergea in mini-padurea de langa cladire sa faca pipi si ascultand muzica m-a traznit o alta idee...peste 2 luni se implinesc patru ani de cand s-a terminat liceul...patru ani in care am fi putut sa terminam liceul inca o data...E ceva incredibil!!!! Cum sa treaca patru ani si dupa patru ani trecuti noi sa ramanem tot cu amintiri de la cabane si sarbatori in care nu mai putem de nerabdare sa ajungem acasa si sa ne intalnim cu totii...
Au trecut patru ani si eu stiu sigur ca nu o sa plang saptamani la randul dupa cei patru ani trecuti...eventual o sa plang ca au trecut deja patru ani si dimineata la ora cinci cand in club se aude melodia "Ani de liceu" incep si plang si unica imagine care imi vine in minte sunt cinci flacai care se intorceau de la tigara...vlad vasi silviu sebi (care era spectator) si unul mic si negru...si anume nicu...Cred ca o sa plang pentru ca ar trebui ca fiecare patru ani din viata noastra sa fie la fel de intensi cum au fost anii de liceu...si totusi chiar nu am ramas cu nimic dupa cei patru ani petrecuti aici..
Ca nu sa mai zicem si sa nu mai punem la socoteala faptul ca au trecut si mai multi ani de cand am mers la breaza numai eu si iulia si 12 baieti sau cati erau.."contiiuulleee spala=te spaallaa-teeee"...:))))) Si dupa acesti patru ani nu am nici o replica care imi vine in minte...
Au trecut cinci ani de cand stateam pe o bordura in brasov cu cashtile in urechi si ascultam muzica..."if i told u a secret u won't tell to someone "..."so take me don't leave me...baby..love will come through it's just waiting for you"...Au trecut patru ani de cand rar ma mai striga cate cineva in cele mai dizgratioase moduri posibile si tot ce pot sa zic e ca as da orice ca sa fiu strigata "umflato" si "grasan" in fiecare zi..
Imi e dor sa sune telefonul si inainte sa raspunda la telefon Tourette sa zica "paste"...
Imi e dor de intrebari stupide de genul : "unde-i mortul"...de afirmatii de genul: "sa plece parintii lui nicu"..imi e dor de : "nicu ttaacccccciiiii" sau "iuuuubbbiii" sau "mi-ati dat o palma" sau "coolleeeeeeeeeeee"....Si cred ca nu sunt unica care din cand in cand mai viseaza la vremuri insorite in care nu stiam pluralul de la gogoshi sau gogoashe..de vremuri in care cafepedia si turabo si bambu nu existau...ci doar a&g unde ciocolata calda era 8000 de lei...de vremuri in care ma duceam cu 5000 la scoala si imi luam si pufuleti si o tigara la bucata...imi e dor de magazinul 38 de unde isi cumparau unii chiloti....imi e dor de de cola-lemon-uri...de casa big brother...
imi e dor de nicu asa cum era nicu in liceu...imi e dor de sebi...imi e dor de nicu si de sebi asa cum erau ei in liceu...imi e dor de vasi..imi e dor de vlad...de iulia...de cosmin..de mincu...de noi patru asa cum eram in liceu..imi e dor de nicu si de cata asa cum erau in liceu...imi e dor de sacourile noastre imputite...imi e dor de dutza..imi e dor de dirigu..de munteanu...de a&g..de d&c..de vin fiert in crama...imi e dor de cole..de meditatiile la dna roshcu...imi e dor de varsatul de vant cand stateam acasa sa le fac cartofi prajiti la copii..imi e dor de majorate...de oameni care doar atunci invatau ce-i alcoolul...imi e dor de toata lumea...imi e dor de drumurile spre casa cu cei doi haiduci ai mei...de cafelele si tigarile de la fete....ne e dor la toti....ne e dor si nu putem face nimic si am devenit atat de reci...incat dupa patru ani am uitat sau pur si simplu nu mai stim cum sa fim noi..nu mai stim sa oprim timpul in loc....
Da da da...stiu ca viata merge inainte si asta e..dar e imposibil sa nu ma gandesc la cat de frumos a fost..la cat de usor au trecut cei patru ani...la cat de frumosi au fost...si imi e teribil de greu sa realizez ca oricat de multi oameni am cunoscut in ultimii patru ani si ca oricat de multi oameni voi cunoaste in urmatorii patru ani nu ii voi iubi la fel de mult cum v-am iubit pe voi...
Au trecut patru ani si eu stiu sigur ca nu o sa plang saptamani la randul dupa cei patru ani trecuti...eventual o sa plang ca au trecut deja patru ani si dimineata la ora cinci cand in club se aude melodia "Ani de liceu" incep si plang si unica imagine care imi vine in minte sunt cinci flacai care se intorceau de la tigara...vlad vasi silviu sebi (care era spectator) si unul mic si negru...si anume nicu...Cred ca o sa plang pentru ca ar trebui ca fiecare patru ani din viata noastra sa fie la fel de intensi cum au fost anii de liceu...si totusi chiar nu am ramas cu nimic dupa cei patru ani petrecuti aici..
Ca nu sa mai zicem si sa nu mai punem la socoteala faptul ca au trecut si mai multi ani de cand am mers la breaza numai eu si iulia si 12 baieti sau cati erau.."contiiuulleee spala=te spaallaa-teeee"...:))))) Si dupa acesti patru ani nu am nici o replica care imi vine in minte...
Au trecut cinci ani de cand stateam pe o bordura in brasov cu cashtile in urechi si ascultam muzica..."if i told u a secret u won't tell to someone "..."so take me don't leave me...baby..love will come through it's just waiting for you"...Au trecut patru ani de cand rar ma mai striga cate cineva in cele mai dizgratioase moduri posibile si tot ce pot sa zic e ca as da orice ca sa fiu strigata "umflato" si "grasan" in fiecare zi..
Imi e dor sa sune telefonul si inainte sa raspunda la telefon Tourette sa zica "paste"...
Imi e dor de intrebari stupide de genul : "unde-i mortul"...de afirmatii de genul: "sa plece parintii lui nicu"..imi e dor de : "nicu ttaacccccciiiii" sau "iuuuubbbiii" sau "mi-ati dat o palma" sau "coolleeeeeeeeeeee"....Si cred ca nu sunt unica care din cand in cand mai viseaza la vremuri insorite in care nu stiam pluralul de la gogoshi sau gogoashe..de vremuri in care cafepedia si turabo si bambu nu existau...ci doar a&g unde ciocolata calda era 8000 de lei...de vremuri in care ma duceam cu 5000 la scoala si imi luam si pufuleti si o tigara la bucata...imi e dor de magazinul 38 de unde isi cumparau unii chiloti....imi e dor de de cola-lemon-uri...de casa big brother...
imi e dor de nicu asa cum era nicu in liceu...imi e dor de sebi...imi e dor de nicu si de sebi asa cum erau ei in liceu...imi e dor de vasi..imi e dor de vlad...de iulia...de cosmin..de mincu...de noi patru asa cum eram in liceu..imi e dor de nicu si de cata asa cum erau in liceu...imi e dor de sacourile noastre imputite...imi e dor de dutza..imi e dor de dirigu..de munteanu...de a&g..de d&c..de vin fiert in crama...imi e dor de cole..de meditatiile la dna roshcu...imi e dor de varsatul de vant cand stateam acasa sa le fac cartofi prajiti la copii..imi e dor de majorate...de oameni care doar atunci invatau ce-i alcoolul...imi e dor de toata lumea...imi e dor de drumurile spre casa cu cei doi haiduci ai mei...de cafelele si tigarile de la fete....ne e dor la toti....ne e dor si nu putem face nimic si am devenit atat de reci...incat dupa patru ani am uitat sau pur si simplu nu mai stim cum sa fim noi..nu mai stim sa oprim timpul in loc....
Da da da...stiu ca viata merge inainte si asta e..dar e imposibil sa nu ma gandesc la cat de frumos a fost..la cat de usor au trecut cei patru ani...la cat de frumosi au fost...si imi e teribil de greu sa realizez ca oricat de multi oameni am cunoscut in ultimii patru ani si ca oricat de multi oameni voi cunoaste in urmatorii patru ani nu ii voi iubi la fel de mult cum v-am iubit pe voi...
2 aprilie 2009
teoretic si practic
Teoretic ar trebui sa trecem peste si sa mergem mai departe fara a privi in urma...teoretic trebuie sa traim prezentul si sa uitam de trecut si sa mergem mai departe...teoretic ar trebui sa facem doar ceea ce ne place, ptr ca doar atunci putem fi hiper mega extra si super eficienti...teoretic ar trebui sa vrem sa inlaturam lucrurile care ne fac rau, mai ales atunci cand doar noi avem puterea de a le inlatura si de a le controla...Teoretic ar trebui sa fie teoretic simplu sa uiti o persoana cu care se presupune ca nu ai fi avut niciun viitor si care teoretic nu avea nimic in comun cu tine....
Practic lucrurile stau undeva la coltul cel mai si cel mai si cel mai opus...nu putem sa ne lasam de fumat ptr ca nu vrem si ptr ca ne incapatanam sa nu vrem...nu putem uita oameni ptr ca nu vrem sa lasam in urma amintiri asa frumoase...nu putem sa acceptam ca am fost candva fericiti si acum suntem mizerabili..si pana la urma urmei de ce sa fie usor sa uiti pe cineva??? e cel mai greu sa stii ca o sursa a fericirii si a linistei dispare....cum sa nu te simti mizerabil cand stii ca a mai murit o speranta???
Teoretic eu ar trebui sa muncesc acum..practic scriu bloguri....
Practic lucrurile stau undeva la coltul cel mai si cel mai si cel mai opus...nu putem sa ne lasam de fumat ptr ca nu vrem si ptr ca ne incapatanam sa nu vrem...nu putem uita oameni ptr ca nu vrem sa lasam in urma amintiri asa frumoase...nu putem sa acceptam ca am fost candva fericiti si acum suntem mizerabili..si pana la urma urmei de ce sa fie usor sa uiti pe cineva??? e cel mai greu sa stii ca o sursa a fericirii si a linistei dispare....cum sa nu te simti mizerabil cand stii ca a mai murit o speranta???
Teoretic eu ar trebui sa muncesc acum..practic scriu bloguri....
6 martie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)